Le-a mirosit a senzatii tari si extratari romanilor, cu meciul de la Cluj, si, pe buna dreptate, au avut de ce sta cu ochii atintiti pe televizoare. Suporterii de la poalele Feleacului si-au dat in stamba, aruncand cat mai departe de noi ceea ce se cheama 7 ani de acasa, cizivilizatie sau educatie. Intr-o mare de oameni infierbantanti la maxim, principiile competitivitatii au incetat sa existe, fiind smulse din radacina in orasul cel mai de seama din nord-vestul tarii. Pe strazi, ca, de altfel, si in tribune, huiduielile si invectivele erau la ele acasa si zgariau urechile in cel mai neplacut mod posibil. Astfel de manifestari demne de comuna primitiva te fac sa te intrebi unde dispare principiul olimpismului, al sportului practicat pentru a dovedi, in mod cinstit, suprematia intr-un domeniu care apartine celor mai buni. Fotbalul se vrea un sport de inalta clasa, dar modul in care il inteleg, il practica si il dezvolta unii dintre semenii nostri pun mari semne de intrebare pe fiecare din verbele timpului prezent.
Cum poti sa participi, cu copilul, la un meci de acest gen, unde, in loc sa invete ce inseamna o competitie, acumuleaza doar o gama cat se poate de colorata de injurii si grosolanii? Sau ce inseamna si cum se poate traduce geanta cu milioanele de euro, plimbata de un patron important din sportul romanesc, pentru a cumpara, cica, bomboane si ciocolata la piticii pe care ii guverna Alba ca Zapada? Intr-un asemenea mediu poluat cu vulgarisme, nici nu e de mirare ca acel copil care asteapta sa vada meciul sezonului preia huliganismul observat la suporteri. Peste doi, trei ani, ajunge sa fie unul din tinerii care dau cu piatra in galeria rivala, considerand ca gestul sau face toti banii, atata vreme cat aduce suferinta celorlalti. Iar acestia devin instantaneu dusmani de moarte, in care poti sa dai pana cad jos, intrucat si-au pierdut conditia de om, fiind doar
